Istoria satului Pria

Localitatea a fost atestată documentar pentru prima dată în anul 1481 însă vechimea ei poate fi mult mai mare.

Vatra satului este adunată pe Valea Priei. Pe vale, la intrarea și ieșirea din sat este marcată câte o moară. Pe deal, pe malul stâng, stă vechea biserică de lemn construită în anul 1750.

Peisaj panoramic Pria 

La sud de sat domină Măgura Priei, loc unde, descoperirile arheologice semnalază urmele unui tumul de pază și semnalizare, atribuit epocii romane. Trecutul îndepărtat al satului Pria este puțin documentat. Petri Mór a făcut în monografia Sălajului din 1901 o primă trecere în revistă a datelor istorice cunoscute despre sat.

În evul mediu Pria de Sus și Pria de Jos intră în documente în anul 1481, între alte sate aparținătoare cetății de Valcău, în marea lor majoritate în posesia familiei Banffy. Satul Pria a rămas mai mult sau mai puțin în posesia familiei Banffy până la mijlocul secolului al XIX-lea. În 1925, cea mai mare proprietate din sat aparținea încă aceleași familii. Din evul mediu până în 1867 satul Pria a aparținut administrativ de Comitatul Crasna.

 

În epoca modernă începând cu anul 1876, satul Pria aparține Comitatului Sălaj din Regatul Ungariei, apartenență ce se va încheia în anul 1920, odată cu semnarea Tratatului de la Trianon, tratat ce prevedea stabilirea frontierelor Ungariei cu vecinii săi.

Pria în harta iosefină a Transilvaniei, 1769-1773

În anul 1918, în luna noiembrie, la Pria, în prezența comandantului Corpului I de voluntari români constituit la Darnița-Kiev, căpitan în rezervă Victor Deleu, are loc o adunare populară prin care se aduce la cunoștința celor prezenți, hotărârea românilor de a se uni cu Patria Mamă, astfel, atunci, ia ființă Consiliul național român local și Garda națională română Pria, formată din 22 de membrii, având rol de asigurare a ordinii publice locale.

Din anul 1968, după desfințarea Regiunii Autonome maghiare, satul Pria va face parte din zona administrativ-teritorială a actualului județ Sălaj.

Evoluția demografică de-a lungul timpului și schimbarea structurii etnice a populației satului între anii 1890- 1992. (Vezi aici tabelul)

Populația totală a așezării la recensământul din 1992 număra 594 locuitori, din care 566 erau români și 28 rromi. Numărul locuitorilor este într-o accentuată scădere, astfel că s-a ajuns la înjumătățirea populației față de cea existentă la recensământul din anul 1966( 1234 locuitori).

Gospodărie ţărănească
       (La Băicăneşti)      

Toponimie

Toponimele sunt legate de:

Diminutivele ce evidenţiază, în primul rând, graiul localnicilor: BrăduleţIertaş, Prilog ,Pă ValeScurtaStrâmba 

Poreclele și numele unor foști locuitori ai satului: La VăsicaLa VileștiLa BindeaLa HăbreștiLa BăicăneștiLa PerneuLa BușulindraLa SonioaieLa IndreoiLa CiuluLa DobaneaLa Șaitor

Numele unor foști proprietari de terenuri: Dâmbu GaidoșDâmbu FarcașGroapa GaghiDealu IuliDealu CozmiiGroapa Perneu

Pâraiele ce străbat așezarea: Părău ColtăuluiPărău UrzâcaruluiPărău UăniPărău CărâmbașuluiPărău BrădulețuluiPărău FânațelorPărău Țâcârlăului

Culmile Măgurii Priei: UrzâcarBăiasăGribănMăguriceSu’ MarginePiciorLa BaieLa ValauăLa CioroiColtăuPurcăreață (locul de desfășurare a Măsurișului), Su’ IzvoarăCulmeIclejia PopiLa MormântBrădetOsoiTăușoareVițălarCapu VăiiSu’ CoasteArsurăTainăRânșorPietricelGruiȚâcârlău

Numele unor foști localnici pe a căror terenuri se găsesc izvoarele unor fântâni: Fântâna Ioani-NiculaiFântâna DrenuluiFăntâna HașuluiFântâna Petri FloariiFântâna BăicăneștiFântâna UăniiFântâna Toderi Bindii

Alte locuri din hotarul satului: La RăstănireZugăuGroapa MuieriiRâpa AlbăLa HudreaSu’ RâpăCarpiniPustaBercSpinii HașuluiDealu JoculuiDupă ViiSăcăturăCărbunarPrilogOltouaniRâtu LungRâtu Cailor

Grădină (La Petrea Vilii)

Portul tradițional țărănesc

Costumele populare, țesăturile, culorile, broderiile sunt asemănătore cu cele din întreaga zonă a Meseșului dar și cu cele din apropiere, cum ar fi: Bistrița Clujul, Bihorul ori Maramureșul.

Portul popular femeiesc este format dintr-un spăcel (ie) din pânză albă de cânepă, cu mâneci largi cu broderie înflorată sau cu aplicații ornamentale și manșetă lată cu broderie. Peste spăcel se purta un pieptar confecționat din blană de miel cu diverse modele populare în culori diferite, iar vara se purta un laibăr (vestă) cu aplicații de ornamente florale și geometrice din piele de oaie. Poalele (fusta) erau făcute din pânză de cânepă cu o bordură din broderie aplicată în partea de jos. Peste poale, în partea din față se purta o zadie (șorț) de lână, de obicei de culoare roșie ori albastră, încrețită în partea de sus, cu panglici cusute în partea de jos, iar în părțile laterale sunt brodate sau cusute două prime (panglici) cu ornamente florale în culori vii. În jurul gâtului se purtau de la unu la câteva rânduri de mărgele sau stoli , iar pe cap cunună (coroniță). În perioada iernii se purta suman sur (gri) făcut din lână de oaie, ornamentat la încheieturi cu prime subțiri de postav de culori diferite. Încălțămintea era alcătuită din cizme sau ghete din piele neagră, purtate la sărbători, iar în zilele de lucru se purtau opinci. La portul femeilor mai în vârstă culorile erau alb și negru.

Portul bărbătesc este alcătuit dintr-o chimeșe (cămașă), de obicei purtată peste pantalon, din pânză albă de cânepă cu guler strâns la gât, mâneci largi cu manșetă și broderie de culoare albă, albastră sau galbenă. Peste chimeșe se purta un laibăr (vestă) de lână sură (gri). Cioarecii (pantalonii) erau de culoare albă, din pânză de cânepă, sau suri, din lână. În picioare se purtau cizme sau bocanci din piele neagră, în sărbători și opinci în zilele de lucru. În perioada anului când vremea era călduroasă pe cap se purta clop(pălărie) de paie sau postav, iar în timpul iernii, cușmă (căciulă) neagră sau sură, din blană de miel.